Radiolarit

Stateam cu totii in cerc. Ne uitam unul la altul asteptand ca cineva sa vina cu o propunere. Unii cautam denumirea pe fereastra, altii printre randurile celorlalti, altii intr-un colt de tavan. La un moment Andreea zice...Ce ar fi daca ne-am zice RADIOLARIT. Si ne explica ea ce si cum e cu el. Si Radiolarit ne-a ramas numele chiar daca uneori cand eram strigati la careu, se mai incurca ofiterul de serviciu in denumiri. Si ca si cum ar fi fost un nume cu talc, toata saptamana am avut de slefuit si descoperit lucruri noi.
Slefuit pentru ca nu invatam bine un lucru si ii si puneam pe oameni la pus in practica. Faceam noi comandamentul jocuri, trebuiau sa faca si ei. Faceam devotionale,le dadeam si lor ca tema realizarea lor. Uneori nu mai faceam noi ci doar ei. Traseu cu obstacole, traseu de verificare. Sau doar noi. Traseu biblic, traseu de investitura, traseu de orientare. Si ce fain e sa cauti azimutul prin zapada si sa numeri pasi de uriasi si sa te bucuri de o bucata de glucoza facuta pe jumatate. Slefuit pentru ca activitatea cu copiii presupune acest lucru. Pana sa te slefuiasca ei trebuie tu sa fii cat mai bine pregatit. Sa citesti, sa inveti, sa descoperi.
Ei si cu descoperitul este alta poveste. Dincolo de un nume nou de roca, am descoperit 7 oameni speciali pe care i-am avut in echipa mea (Raluca, Roxana, Cristi, Johnny, Andreea, Stela, Abi si cu Teo si Ana Me, vecinile de la Floarea de Colt in trecere pe la noi din cand in cand) si pe care abia astept sa ii vad ghizi si lucrand cu grupele lor. Si am invatat de la ei ca aparenta neatentie nu inseamna neatentie de fiecare data si ca un cuvant care aparent trece pe langa urechi s-ar putea sa se opreasca chiar unde trebuie. Trebuie doar sa astepti. Si sa fii dispus sa ceri si a doua sau a treia oara. Si sa ai incredere. Am invatat de la ei din nou sa tac si sa crestem impreuna. Si cand vorbeam prea mult, ma straduiam sa ma opresc cat mai repede si sa ii las pe ei sa povesteasca mai departe. Am descoperit cat de mica poate sa fie masa de ping-pong si cum esti tentat uneori sa joci pe langa ea si nu chiar la ea. Am invatat ca paleta trebuie sa devina a doua mea mana pentru a juca mai bine si ca lucrurile trebuie sa vina natural si sa nu fie fortate. Si as putea spune ca am invatat sa joc si ping-pong. S-ar putea sa mai imi iasa si a treia oara daca mai am in echipa un Gusti care sa tina scorul incurajator, o Mary care sa imi dea mingile sa le pot servi si un Stefan care sa se duca dupa cele pierdute si sa fie la fel de incepator ca mine si care sa joace doar de bucuria jocului combinata cu intrebari miezoase. Am descoperit ca nu trebuie sa lasi lucrurile mai putin placute sa iti disturbe atentia si sa te concentrezi asupra lor ci sa treci peste si sa te ocupi de ceea ce conteaza cu adevarat.
Am descoperit ca oamenii te pot surprinde (in modul cel mai placut) atunci cand vii fara nicio asteptare si iei lucrurile asa cum sunt. Si ce frumosi pot fi oamenii cand ii iei asa cum sunt! :)
Am descoperit ca inca mai am de slefuit la multe aspecte exploratoricesti si e bine! Ca nu cumva sa uit ca trebuie sa cresc!

Oameni din cuvinte

Erau patru. Imbracati bine, aranjat. Tocmai primisera hainele de la curatat. Nici nu apucasera sa prinda mirosul acela de spatiu inchis, nefolosit. Nu crezusera insa ca le vor purta tocmai azi prima oara.
Ieri sunase un telefon. Ii speriase un pic. In linistea rece a diminetii de toamna se auzise taraitul lui prelung. Raspunsese Aceasta.
-Buna dimineata!
- Bine!
- Cum?
- Cand?
- Dar....
- Noi?
- De ce?
- Aha....Pentru o vreme ca aceasta.

Apoi a inchis. A ramas un timp cu receptorul in mana. In camera se mai auzea doar sunetul sec de ocupat.

Astazi erau toti cei patru bine aranjati in costumele lor negre, proaspat curatate. Pe Ovreme il strangea un pic la incheieturi. Se pare ca intrase la apa. Spera totusi sa nu-i faca nicio problema. Nu azi.
La un moment dat, cineva le-a facut un semn discret. L-au tras de mana si pe Ca si s-au dus. Ca era ca de obicei plecat cu mintea departe. Nici nu observase ca ii lipsea un nasture. Si nici nasturele nu spusese nimic. S-au apropiat, au ingenuncheat si l-au ridicat pe umeri. Era destul de greu. Probabil din cauza lucrurilor nefacute pe care le tot adunase in el, a visurilor care nu apucasera sa prinda contur, a amanarilor. Lui Pentru i-a intrat o aschie in degetul mic. Lemnul din care fusese facut nu era destul de bine tratat. Poate suferise si el o amanare.
Deodata a inceput sa ploua. De parca greutatea nu ar fi fost de ajuns. In zare, Aceasta a observat poarta mare din fier. Dupa zece minute au ajuns. Le-a deschis un batran. Poarta a scartait din toti drugii ei. Zgomotul l-a trezit chiar si pe Ca. Nu mai fusese niciodata acolo.
Batranul schiop deschidea drumul. Si in urma lui veneau cei patru cu o cutie mare pe umeri. I-a dus undeva la margine. Bine ca era si un copac mare acolo sa-i mai fereasca de ploaie. Groapa era deja sapata. L-au pus cu grija ca nu cumva sa il zdruncine prea tare. Aschia din degeul lui Pentru era inca usturatoare.
Batranul a scos de undeva o lopata. Si a inceput sa arunce pamant peste cutia de lemn. Printre zgomotele pamantului cazand pe suprafata lucioasa a lemnului, se auzeau voci:
- A fost un om bun.
- Visa atat de frumos!
- Vroia sa faca atat de multe lucruri.
- Imi povestea cum visa el sa schimbe lumea, sa-i ajute pe cei saraci, sa se joace cu copiii de la spital, sa viziteze batranii singuri. Ar fi putut face atat de multe lucruri.
- Avea un singur defect. Amana. Cineva i-a dat un ghiont mai putin prietenesc soptindu-i: "Nu e bine sa vorbesti de rau la groapa mortului."
- A fost un prieten bun. Stia mereu sa te incurajeze, spunand ca intr-o vreme ca aceea lucrurile se vor schimba. Mai ales cand avea el sa schimbe lumea. Nu azi, dar intr-o zi.
- Si prezentul? Ziua de azi?
Deodata s-a facut liniste. Batranul schiop aruncase si ultima lopata de pamant. S-au privit in ochii si se gandeau la ce vor face acum, intr-o vreme ca aceasta. La ce au amanat, aruncat, acoperit, ascuns, planificat, uitat. S-au mai privit o data. Si Aceasta a zis : Hai ! Nu stiu de unde se simtea atata hotarare in glasul lui. Dar parca ceva spunea ca nu vor mai fi amanari, nici zile de maine si poimaine. Dar de azi. Pentru a plecat primul. L-a urmat Ovreme. Si ultimul nu a fost Ca . Curios. Fusese atent tot timpul. Nici mintea lui nu mai plecase nicaieri. Aceasta a mai privit locul inca o data. Si i-a urmat. Dupa ei, a plecat si batranul. Ca un fel de semnul exclamarii. De fapt, daca te uitai atent, asta si eraul. O hotarare. Pentru o vreme ca aceasta!
S-a auzit un scartait de poarta si un lacat ce se inchide. In cimitir a ramas singura piatra funerara proaspat vopsita pe care cadeau picaturi mai de ploaie.
“Aici se odihneste Pentru o vreme ca aceea! Cel mai frumos, bun si amanator prieten. Sau poate doar nehotarat.”

Prima data

Saptamana trecuta (incluzand aici si cele 3 zile din tabara de instruire de la Lapusna)a stat pentru mine din multe puncte de vedere sub semnul lui "prima data". Prima data cand am facut Cheile Galbenei pe timp de iarna, prima data cand am intrat in Pestera lui Ionele, prima data cand am rostit cuvinte in limba maghiara. Dar dintre toate, cea mai memorabila - pentru mine - ramane totusi prima data cand am tinut un seminar. Si pana la urma nu a fost unul singur ci 3. Si fiecare dintre ele pentru prima data. Asta ca sa incep anul cu avant.
La inceput mi s-a parut putin ciudat. Tocmai eu sa tin un seminar. Apoi mi-am luat treaba in serios si am inceput sa caut. Foi ca sa imi construiesc schita, carti, imagini, clipuri. Asa am vazut ca fac cei mai mari. A fost interesant, inedit si ciudat uneori sa umplu foi cu ce vroiam sa le scriu, pentru ca o data ajunsa in fata lor tot din ce mai aveam in minte sa vorbesc; sa descopar ca am terminat mai repede decat banuiam, sa mi se pare ca trece o vesnicie pana apare textul prezentarii, sa redescopar lucruri pe care le invatasem demult, sa interactionez cu altii, sa primesc raspunsuri si sa vad ochi mari si atenti, sa il aud pe Andrei la evaluare spunand ca i-a placut seminarul sau cantata in imnul taberei celebra asociere a mea si a seminarului meu cu branza cu mamaliga,sa dau semnaturi in caietele de ghid la final si probabil ca lista ar mai putea continua.
Cum a iesit? I-as lasa pe altii sa spuna.
Pana atunci insa va las o mostra de seminar de pedagogie. Voi ce greseli "pedagogice" gasiti?

Un an de vacanta

Rutina traficului de fiecare zi te face sa iti zboare mintea la tot felul de lucruri. Intre doua intersectii, timp in care 301 inainteaza ca melcul, ai timp sa analizezi, sa revizuiesti, sa te gandesti la cum ar fi si cum ar fi fost si la alte lucruri care incep cu cum.
Ieri in 301 m-a izbit ideea unui an de vacanta. Un an intreg, 365 de zile, in care sa fac toate lucrurile care imi trec prin cap, toate lucrurile care imi plac si pentru care nu am niciodata timp, sau timp suficient. Un an in care:
- sa ma plimb dupa pofta inimii:
- sa invat lucruri noi si practice;
- sa plantez flori sau sa lucrez intr-o gradina;
- sa invat sa schiez:
- sa zbor cu parapanta;
- sa invat sa cant la chitara;
- sa invat sa fotografiez:
- sa ma joc cu copii;
- sa merg la multe multe concerte;
- sa vizitez muzee;
- sa cunosc oameni faini langa care sa cresc;
- sa fac toate traseele de munte care ma asteapta
- sa.....

Un an de zile in care sa nu aud de 301 si de blocaje in trafic, de oameni nemultumiti, care bombane tot timpul, de lucruri care nu functioneaza, de vesnica problema a lui "cu ce ma imbrac azi" sau alte lucruri din gama asta, de un birou in care stau singura marea majoritate a timpului, de planificari, organizari, deconturi, facturi, sonerii, de socotit si aranjat. Un an in care sa ma bucur de tot ceea ce ma inconjoara pur si simplu. Sa ma minunez de minunatia lumii si de oamenii ei. Si de felul in care a creat Dumnezeu toate lucrurile si le-a aranjat la locul lor in felul Lui special.

Cuvinte....framantate

Framant in maini un cuvant. Ca atunci cand framanti o batista sau rupi un servetel bucatica cu bucatica tocmai pentru ca nu stii ce sa faci cu ele si vrei sa ascunzi ceva din stangacia lor. Sau din emotii. Emotii nascute din alte cuvinte. Il framant cu atentie. Nu as vrea sa iasa ciunt sau frant sau fad. Il framant si din cand in cand zambesc. Ca o ...pregustare a cuvintelor ce vor veni. Zambetul e aperitivul cuvantului. Si mai e si cate o privirea sfioasa. Ca sa alunece zambetul mai bine.
Inca mai framant. Mai am la un colt cred. Probabil ca e cremuitul pantofilor. Sau o cuta de la fustita. Sau un fir de par ce nu vrea sa se aseze in niciun fel. Cuvintele pot fi tare pretentioase uneori. Nu accepta ca vocalele sa fie turnate inaintea consoanelor. Sau invers. Trebuie sa am mereu grija la framantat.
Cred ca de acum e gata.
- Cum, ai plecat? Si cuvantul.....?
Of, si ti-am zis sa termini mai repede cu pantofii! O urma de praf pe talpa....

Joaca-te istet!

Asa poti sa te joci imediat ce intri pe usa magazinului Casa Retro. Ce-i drept si drumul pana acolo e un fel de joaca. Ceva care aduce cu de-a vati ascunselea. Cauti o straduta cu nume de oras cu iesire la apa, ascunsa in spatele in spatele unui bulevard. Si intre doua banci chiar. Ca daca eventual nu iti ajung banii sa te mai duci sa imprumuti. Ca de cumparat ai ce sa cumperi , sigur. Si tot dand din pedale prin Bucuresti am ajuns azi si in Intrarea Geneva. S-ar putea sa fii un pic incurcat pentru ca imediat ce ai intrat pe straduta, observi ca si in dreapta si in stanga se mai deschide o intrare. Si tot Geneva o cheama si pe ea. Si undeva, bine camuflat este magazinul. Casa Retro. De afara s-ar putea sa nu ti se pare cine stie ce. De fapt in ziua de astazi sunt multe lucruri grozave care nu ni se mai par cine stie ce. Dar imediat ce i-ai calcat pragul, ai si intrat parca in alta lume. Nu sti la ce raft sa te opresti intai. La cel cu puzzle-uri, la cel cu stick-ere de toate soiurile, la cel cu carti, la cel cu jocuri, la cel cu foi de toate felurile, la cel cu carlige cu flori si gargarite. Nu stiu sigur daca cele 3 ore de program ar fi suficiente sa vezi si sa te minunezi de tot ce e acolo. Mai ales daca dai si de carti. Oricat de incifrate ar fi ele - sunt scrise majoritatea in limba germana - pozele sunt destul de explicite sa te faca sa visezi la tot felul de minunatii care ar putea iesi din mainile tale.
Si dincolo de toate, mai e si personalul. De undeva, din spatele biroului te asteapta mereu domnul Tataranu, responsabilul cu toate ideile bune de acolo. E suficient sa incepi sa te uiti la un lucru si sa iti manifesti interesul pentru ceva. Ca imediat va incepe sa iti povesteasca despre o sumedenie de lucruri care se pot face din ea. Dintr-o hartie, dintr-o funda, dintr-un fluture. Timp sa ai sa tot asculti. Ca dispozitia apare imediat. E suficient sa inceapa. Ca tot ai vrea sa stai pe acolo. Si iti dai seama ca se pot face atat de multe jucarii. Si pentru copii si pentru oameni dintre cei seriosi. Si incepi sa prinzi gustul jocului.
Azi a fost prima vizita la Casa Retro. Si abia am inceput sa gust ce inseamna sa te joci acolo. Sper doar ca urmatoarea serie de joaca sa fie mai lunga. Ar fi fost si acum, doar ca am ajuns cu putin inainte de inchidere.

Joaca de-a blogul

Imi place sa ma joc. Pe ploaie sau pe vreme buna, afara sau inauntru, in miezul zilei sau in prag de seara. Imi place sa ma joc. Adunand si aruncand cuvinte pana cand se aseaza in cutiile lor cu buline care sunt duse apoi la magazinul de jucarii.
De aceea, m-am gandit sa incerc un joc nou. Joaca de-a blogul. Nu stiu cum, nu stiu in ce fel, nu stiu cand, stiu ca se poate. Ca orice joc de altfel. Si sper ca joaca de-a blogul.....sa fie una dintre cele mai serioase.