Uneori, in diminetile reci de vara cand nu m-as da scoasa din sacul de dormit si ma uit la umbra furnicii ce se lasa pe prelata, ma intreb oare ce s-a intamplat cu visurile mele. Vis de copil de a devenit explorator polar, vis de om mare de a...Uneori nici nu m-ai stiu de a ce...Asa mi se par toate ferestrele inchise si zilele plate.
Cand imi fac in sfarsit curaj sa ies din sac si sa caut ceva soseste uscate, imi aduc aminte ca afara e ud si noroi. Si iar o sa ma fac tot una pana la sfarsitul zilei. Inca nu am invatat arta de a trece printr-o zi uda si noroioasa fara sa ma murdaresc.
In ceata de afara, intrebarea ramane aceeasi. Cum ramane cu visurile mele? Cu dorintele mele? Cu planurile mele? Cum ramane cu lucrurile care mi s-au spus ca vor fi? Sau al caror contur s-a sters de tot, de parca un copil ar fi varsat borcanul peste coala abia pictata.
Intr-o seara de tabara, alergand intre cort si toate celelalte locuri, l-am vazut. Era acolo, scaldat in lumina soarelui de apus in toata splendoarea lui. Fusese din prima zi acolo, doar ca, de cele mai multe ori nu-i zaream decat cateva colturi, prin ceata. Sau uneori, nu vedeam nimic. Insa in seara aceea a fost mai senin ca niciodata, si am inteles.
Planurile si visurile Lui sunt ca varful Omu. Intotdeauna acolo, chiar daca e posibil sa nu le vad decat intr-o singura dupa-amiaza din an, cand e soare.
"Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi...."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu