Exista zile in care simti cand inima iti bate cu putere si iti ard talpile ca atunci cand mergi sa te intalnesti cu cineva drag si totusi sa nu te duci nicaieri. Sau ca atunci cand vezi in in-box un nume vechi si un mail nou. Si totusi inbox-ul sa arate la fel. Am descoperit cu uimire ca la fel de tare imi bate inima si la fel de nerabdatoare imi sunt talpile si atunci cand trebuie sa ma duc la catarat.
Planuisem si visasem de mult la o iesire la panoul de escalada si la un curs de escalada cu
draga, buna si mereu proaspata sare din bucate adica Oana.
Si intr-o saptamana in care imi era dor tare sa simt coarda in maini, prizele sub degete si bucuria de a ajunge in varf ne-am deschis amandoua agendele. am bifat si subliniat ziua si ne-am dus.
Luni am numarat orele si am topait in sinea meaa: ”Azi merg la escaladaaaaaaaaaaaaaaaa!”
Si cand am intrat in sfarsit in sala, m-am gandit ca asta era seara pe care o asteptam de mult.
Pentru ca de data aceasta am vrut sa fac(em) totul ca la carte, desi mai fusesem la sala sau ma mai catarasem pe vreo stanca, am inceput cu o sedinta de initiere ca un preambul la cursul ce va urma.
Am zambit in sinea mea cand d-nul Doru (instructorul nostru) ne-a dus prima data la un panou desenat cu Miky Mouse si Donald Duck in timp ce toti ceilalti se catarau pe pereti adevarati. Insa acolo, la peretele ala copilaresc am descoperit ca tot ceea ce stiusem despre catarat pana atunci era (cam) gresit.
Ca important nu e doar sa ajungi in varf ci si cum ajungi acolo. Ca pentru a urca ai nevoie de echilibru nu de forta mainilor care cauta cu disperare o priza de care sa se agate si de caer sa se prinda cu toata puterea. Echilibrul dintre mainile si picioarele tale, dintre stanga si dreapta, dintre sus si jos.
Cataratul nu este o lupta de supravietuire ci bucuria de a avea linistit, fiecare element la locul lui.
Nu mi-au placut niciodata degetele mele de la picioare. In mod special primul. Mi se parea prea mare, prea nelalocul lui. Prea nesupus, prea gata sa isaa din orice tip de incaltaminte sau soseta. Aseara, dupa ce instructorul ne-a spus despre rolul degetului cel mare si cat de important este sa te sprijini pe el, am fost chiar bucuroasa ca este asa cum e el. Mama mi-a zi ca mi-am descoperit vocatia. Eu doar am zambit gandindu-ma ca am ceva de alpinist in mine si mai ales reamindu-mi ca toate lucrurile au un scop si un rost, oricat de inutile sau inestetice s-ar putea sa ni se para la inceput.
Aseara nu am descoperit doar ca exista catarare de tip broasca si catarare in care te faci una cu peretele ci am si redescoperit o data in plus ca oamenii de munte si oamenii care se catara (fie ca o fac doar in sala) au in ei ceva frumos si special, ca nu ne sta in fire sa facem lucrurile bine si corect ci ca lucrul acesta se invata.
E nevoie de exercitiu, perseverenta si dispozitia de a face lucrurile asa cum trebuie si nu cum iti vine. Am redescoperit bucuria de a ajunge sus in varful peretelui dar și teama ca nu ai prins bine priza si importanta de a avea incredere in cel care te are în coardă. Am invatat cat de important este sa iti pregatesti pasii si miscarile dinainte si sa nu mergi pe principiul cum s-o nimeri. Si am descoperit o data in plus de ce imi place si vreau sa fac cursuri de escalada. Iar daca sunt condimentate cu sarea din bucate sunt si mai faine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu