Lectie de omida

Saptamana asta cineva m-a intrebat daca ma simt bine in pielea mea. Si mi-a venit in minte imaginea omizii careia nu ii mai ajunge pielea pe masura ce creste si se intinde. Ii trebuie una noua.
Sunt zile in care nu ma simt bine in pielea mea. Imi trebuie una noua pentru a gandurile sa se poata intinde mai bine si mai luminos. Imi trebuie una noua pentru ca zmeele sa se itinda mai bine si visurile mele o data cu ele.
Omiziile in functie de specie isi schimba pielea de vreo 7-8 ori. Si asta pentru ca pielea lor nu este elastica si nu se intinde o data cu ele. Faptul ca nu isi mai incap in piele si e nevoie mereu si mereu de una noua e o dovada ca au mai crescut.
Cred ca incep sa imi placa omizile din perspectiva asta. De obicei ma tem de momentele in care nu ma simt bine in pielea mea. Ma simt stinghera si terna. Ca omida ascunsa intre frunze, cand se camufleaza. Si totusi...daca ar fi sa ma iau dupa ea, cand trec prin astfel de momente, inseamna ca...undeva...inelele mele au mai crescut. Sau cresc. Sau sunt mai multe. Poate mai multe visuri, mai multe planuri, mai multe dorinte, mai multe asteptari si chemari care trebuie sa isi faca loc. Poate e timpul pentru o piele noua.

Trafic

Descriere: Participanţii vor fi împarţiţi în 2 echipe egale. Cele două echipe vor fi aliniate una în continuarea celeilalte, lăsand un spaţiu potrivit între ele. Fiecare membru al echipei va trebui să stea pe locul lui stabilit, marcat fie printr-o coală colorată, fie printr-o farfurie de carton, fie printr-un chenar trasat pe podea (locul respectiv trebuie să fie potrivit pentru ca o persoană să poată sta în el dar nu suficient de încăpător pentru două). Fiecare echipă va fi îndreptată cu faţa către spatiul liber dintre ele. Scopul fiecărei echipe este de a ajunge pe locurile celeilalte, în aceeaşi ordine, conform schemei de mai jos:

Start: [1] [2] [3] [4] [Open] [A] [B] [C] [D]
--------> <----------
End: [A] [B] [C] [D] [Open] [1] [2] [3] [4]

Participanţii nu au voie să atingă nimic altceva decat spaţiul în care se afla (nu au voie să calce în afara pătrăţelelor). De asemenea au voie să se atingă şi sprijine unul pe altul. Singurele mişcări permise sunt următoarele: o persoană se poate muta pe un spaţiu gol aflat în fata ei, o persoană se poate muta pe acelasi pătrat cu o persoană care are în faţa ei un spaţiu liber. Mişcările interzise sunt următoarele: participanţii nu au voie să se întoarcă, nu au voie să se mişte două persoane din cadrul unei echipe în acelasi timp. De fiecare dată când vreunul dintre membrii echipei realizează o greşeală, sau calcă în afara pătratelor admise, întreaga echipă trebuie să revină la formula de start.

Materiale: Cate un marcator de participant, plus unul.
Obiective: Definirea rolurilor dintr-o echipă, comunicare
Discutie: La sfarşitul jocului poate avea loc o scurtă discuţie pornind de la următoarele întrebări:

a. Ce anume ţi s-a părut mai dificil?
b. Cat a contat faptul că cealaltă echipă se descurcă mai mult sau mai puţin bine?
c. Ce anume credeţi că v-a ajutat să duceţi traseul la bun sfarsit?
d. Cat de mult a contat prezenţa /absenţa unui coordonator?
e. Ce îţi place mai mult să faci, să dai indicaţii sau să urmezi indicaţiile altora?
f. Cat de uşor / greu îţi este să asculţi indicaţiile lui Dumnezeu?
g. Cum te simţi cand nu îţi spune clar ce ai de facut ci îţi dă doar principii generale după care să te ghidezi?

(Traducere si adaptare dupa www.teampedia.net)

Primul pas

Nu-mi mai simteam degetele. Abia daca mai imi simteam talpa lasandu-si forma pe nisip. Simteam insa fiecare privire care imi atingea umerii atunci cand treceam pe strada. Si umerii, si firele de par din ceafa, si inima. Nici bandaj, nici ziduri, nici intuneric nu le putea tine la distanta. Le simteam de fiecare data cand treceam pe acolo. Mai mult mai mult. Cu cat imi simteam mainile mai putin cu atat le simteam pe ele mai mult. Si nimeni nu ma intrebase daca imi place schimbul asta.
Imi mai simteam inca urechile cand am auzit ceva despre unii care au plecat si nu s-au mai intors. Nu pentru ca au murit. Ci pentru ca...nu au mai avut de ce. Puteau sa simta din nou coaja rodiei in palma. Si inca le mai simteam cand am auzit si de al doilea si de al treilea care nu s-au mai intors. Vroiam sa vina o zi in care sa nu ma mai intorc nici eu. Si nu eram singurul. Mai erau vreo 9 chiar. Eram zece care vroiam sa simtim din nou. Si mana, si copac si nisip. Chiar si nisip.
Intr-o zi am trecut din nou pe strada. Eram cu ei. Ciudat, nu mai simteam nici priviri. Nu mai auzeam nici rasete. Doar un zgomot asurzitor. Poate gasisera ceva mai interesant decat corpul meu in descompunere. Ne-am oprit. Nu aveam unde sa trecem mai departe. Ne-am oprit si am strigat. Nu mai strigasem de mult. Cine ar fi vrut sa atraga atentia asupra lui. Doar ca sa vezi privirea intorcandu-se cu repulsie. I-am strigat sa aiba mila de noi! Nu i-am zarit chipul dar...doar in jurul Lui se puteau strange atat de multi. Si totusi ne-a auzit. In ciuda zgomotelor si strigatelor si cererilor nemasurate. Si ne-a vazut. Ciudat. Privirea Lui nu avea nimic vechi. Nici ura veche, nici judecata veche, nici repulsie veche de cand lumea. Era doar multa dragoste. Nici macar mila. Nici nu stiu daca m-a privit vreodata cineva asa. Nici nu ne-a scuipat in ochi. Nici nu ne-a pus noroi pe rani. Ne-a zis sa mergem sa ne aratam preotilor. As fi preferat sa ma arat oricui numai lor nu. Inca mai aveam impregnata in minte privirea lor acuzatoare si cuvintele taioase. Necurat. Esti necurat. Nu mai ai dreptul sa stai printre noi. Mai bine m-ar fi pus sa pun pe mine tot noroiul din lume. Sa imi acopar si ochii sa nu mai vad nimic.
Dar privirea, privirea Lui m-a convins sa merg. Era ceva acolo caruia nu ii puteam spune nu. Mi-am pus pasii unul dupa altul si am luat calea sinagogii. Si fiecare urma de pas era tot mai bine conturata. Piciorul era tot mai ferm. Simteam chiar si pietrele ascutite din talpa. Rodia cazuta pe jos din cosul negustorului avea o coaja neteda. Simteam. Asta nu se mai intamplase de mult. Mi-am mangaiat obrazul si era ca atunci cand mi-l mangaiase prima data. Doar mainile nu imi erau atat de fine ca ale ei. Aveam nas si obraji si barbie ascutita. Aveam degete lungi si intregi. Aveam urechi fara gauri. Eram vindecat.
Nu inteleg intotdeauna ce-mi cere El. Si nici nu-mi place. Uneori ma incapatanez sa raman intr-un loc. Vreau sa evit priviri si sa ma ascund in noroi. Ca si cum asa as putea indupleca pe cineva. Stiu insa ca vindecarea sau minunea incepe cu primul pas. Primul pas de ascultare. Primul pas de lepros.