Restul este...muzica

Mi-ar fi greu sa spun in momentul asta care ar fi subiectul din propozitia de mai sus. Asta pentru ca la ICR nu doar muzica a fost in rolul principal. Ci si toate celelalte detalii. Poate chiar incepand cu drumul. O iei pe Atena, cotesti pe Praga, te intersectezi cu Venezuela si ajungi in Alexandru. Nu stiu saracu cum de s-o fi ratacit pe acolo. Sau o fi acel Alexandru ce a avut toata lumea la picioare, mai putin Venezuela.
Nu am ajuns chiar de la inceput. Am avut in deschidere o tura de cumparaturi la Kaufland, un schimb de vanzatori la casa, un autobuz care nu mai venea, un gardian care ma indrepta spre casa lui Beccali si un politist degustator de branza in plina...Atena. Am ajuns taman cand d-l Dan Dediu, amfitrionul serii vorbea despre diferenta dintre sinfonie si simfonie. Am stat un pic in cumpana pe ce loc sa ma asez (sala nu era chiar goala) si in cele din urma am vazut un loc liber la o margine langa un mosulica suficient de amabil sa isi dea sacosa la o parte de pe scaun sa pot sta si eu. Dupa ca m-am asezat, mi-a dat si pliantul cu rezumatul serii. A tras ceva reprize de somn in timpul prezentarii dar in momentele muzicale, mereu traia gesticuland a dirijor sau dand din cap. Muzica lui Handel este una....expresiva.
Odata asezata pe scaun am deschis ochi si urechi sa prind tot. Teme, semnificatii, linii melodice, nuante, istorii. De-odata insiruirile de sunete din trecut prindeau contur si profunzime. In mintea mea rasunau deja teme cantate si repetate de diferite instrumente, ca niste ecouri de demult. Si jocurile sonore de presto, sarabanda, menuet si giga prindeau contur. Acum stiu cu cine ma joc cand dau de ele. Era ca si cum mi se deschidea inainte larg o fereastra, fara niciun pic de ceata la orizont.
Explicatiile erau alternate cu ilustratii muzicale interpretate de Ansamblul de Barockeri al Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti, coordonat de Mihai Ghiga si Adrian Buciu, si solistii Valentina Nafornita (soprana) si Adrian George Popescu (contratenor).
Seara asta nu a fost doar o premiera doar datorita faptului ca am semnat prima data condica la ICR ci si pentru ca am ascultat si sa si vad cu ochii mei un contratenor. Daca doar il asculti si nu stii despre cine e vorba poti sa fii sigur ca e o soprana foarte buna. Dincolo de ineditul vocii /ipostazei m-a surprins concentrarea lui, incruntatura dintre sprancene si tonul grav cu care i se incheiau interpretarile.
Frisca de pe tort nu a constituit-o piesa lui Rameau care a incheiat seara ci...doi batranei simpatici, soti si sotie, care au plecat impreuna de la ICR pe bicicletele lor.
Mi-ar fi placut sa ii aud fredonand. Poate chiar Preludiul no.1 din Clavecinul bine temperat al lui Bach.

Un concert....aparte

Imi plac concertele marca Sala Radio. Imi plac mai ales acelea la care pot sta in primele randuri si observa gestica dirijorului, mimica instrumentistilor sau doar spatele foarte drept al persoanei care canta la orga (asa cum s-a intamplat la ultimul concert). Afisele pentru concertele de la Sala Radio nu le gasesti pe toti peretii si toate gardurile. Poti sa afli programul de la radio, de pe un site specializat si mai nou chiar de pe Facebook. Exista insa concerte la Sala Radio ale caror afise pot fi puse pe toate gardurile. Si cred ca intr-adevar sunt concerte aparte. In toate sensurile cuvantului.
Marti seara, am fost la un concert cu orchestra armatei si corul Madrigal, al carui afis l-am vazut chiar si pe stalpii podului doi de la Baneasa, pe langa care trec cu 301 spre birou aproape in fiecare zi.
Cand ne-am asezat noi (eu si Ana) pe scaunele noastre rasufland usurate ca inca nu incepuse, desi era chiar si 32 am observat cu uimire vanzoleala din jurul nostru...care a continuat pe tot parcursul concertului. Pusti strecurandu-se pe usa sau zgomot de floricele si napolitane. Ca sa nu amintim despre adultii care isi luau cina in sala, muscand dintr-un croissant intre 2 suflaturi de trompeta (era sa zic lungimi de arcus dar apoi mi-am adus aminte ca nu a fost nicio vioara pe acolo. Cu exceptia unui contrabas si a unei chitari electrice, nu au fost decat instrumente de suflat si de percutie. Si totusi a sunat...aparte).
Trecand cu urechea peste zgomotul de fundal...m-am bucurat si chiar am zambit la nuantele pieselor sau la gestica dirijorului care parea coborat din filmele cu muschetari. Mereu ma asteptam sa il aud strigand Touche! sau En garde! Atat de expansive erau gesturile lui.
Nu am inteles de ce piesa lui Aaron Copland s-a numit Fanfara pentru un om obisnuit. (Ia sa vad daca tu intelegi dupa ce asculti) M-am gandit mereu la un fluture care iese cu surle si trambite din coconul lui sau la un om care a crescut si a a devenit cineva, uitandu-se cu uimire la mainile si picioarele si degetele lui care au crescut.
Am fost de-a dreptul surprinsa sa ascult Rapsodia I a lui Enescu cantata fara viori, doar cu instrumentele mai sus amintite. Ce-i drept partea asta a fost deliciul intregii sali. O pereche de pe randul vecin era pe punctul de a se ridica in picioare si a pune de o hora. S-au multumit insa doar sa se ia de mana si sa le miste in ritmul obisnuit al unei hore. Asta m-a facut sa ma gandesc un pic cum ar fi daca s-ar dansa la nunta pe Rapsodia I. Ar zice si Enescu saracu, ca uite asa se mai bucura lumea si de muzica lui.
Madrigalul fost un fel de cireasa de pe tort. Sau ambalajul atragator de la croissant (Trebuie sa recunosc ca pe mine Madrigalul m-a convins sa iau biletul cand mi-a povestit Ana de concert.) Costumele renascentiste (m-am gandit si la cum mi-ar sta imbracata intr-o rochie din vremea aia), vocile curate (mi-ar fi placut sa vad si mimica dar cocotata de pe unde eram nu am prea putut vedea asta), repertoriul variat (de la piese la care intelegi cuvinte la piese fara cuvinte - imi dau seama ca cele din urma sunt cel mai dificil de invatat ), bisul de final (Claim every mountain...din Sunetul muzicii) toate astea m-au facut sa ma bucur ca am venit la concert. Impreuna cu fanfara lui Copland si cu dirijorul foarte expresiv, cu instrumentistii imbracati in uniforma cu snur si cu pantaloni la dunga (cred ca nu ar fi putut canta la vioara din cauza snurului. S-ar fi incurcat in el) si cu publicul foarte colorat.
Cand dati de vreun afis cu un concert la Sala Radio prin oras...acolo unde nu va asteptati sa-l gasiti, sa stiti ca va fi un concert aparte...din toate punctele de vedere.