Un an de joaca

Stiam ca ziua blogului meu e undeva prin iunie. Si uite ca a fost ieri. Cand te joci se intampla sa te mai pierzi uneori in zile, ore, date.
A trecut un an de la prima mea postare. Trebuie sa recunosc ca a venit dupa cateva bune ore de stat in fata calculatorului si incercand sa ma prind ce inseamna un blog, ce se ascunde in spatele fiecarei optiuni, butonas, setare (nici acum nu le stiu pe toate) cautand sa se potriveasca culorile, fonturile, litere. Iar pe 29 iunie 2008 a aparut prima postare. Si prima fata a blogului meu. Cu o papadie uriasa si nuante de verde. Ce poate fi mai jucaus decat fire de papadie pe care le tot zboara vantul incolo si-ncoace, alergandu-se intr-un joc de leapsa. Apoi am mai crescut, am mai invatat unele lucruri de la unii cu mai multa experienta ( multumesc Norel ) si am ajuns la imaginea cu gargarita si firul de iarba. Uneori trebuie sa cobori la firul lucrurilor pentru a putea vedea lucrurile in toata frumusetea detaliilor lor.
De ce jocul de-a joaca? Si cum de e jocul cea mai serioasa treaba? (asta ar trebui sa fie raspunsul la o intrebare pusa de Mada mai de mult)
Pentru ca traim intr-o lume in care tot mai des luam lucrurile tot mai in serios, uitand sa ne mai si bucuram de ceea ce e in jurul nostru. Si pentru ca lucrurile pe care ar trebui sa le luam in serios le luam prea in joaca
Pentru ca inca mai cred ca prin joaca se pot invata o serie de lucruri despre tine si despre lumea din jurul tau.
Pentru ca jocul nu e doar o zbenguiala ca sa mai scapi de surplusul de energie ci si un mod de a te raporta altfel la lucruri. Si nu neaparat acela in care iei lucrurile in joaca.
Pentru ca imi place sa ma joc cu cuvintele construind din ele stari, peisaje, povesti, atitudini.
Pentru ca undeva in adancul fiecaruia dintre noi mai traieste inca acel copil caruia ii place sa se joace.
Pentru ca imi place cum suna. Pur subiectiv argument.
Dupa un an de blog nu pot sa spun ca am invatat sa scriu mai bine ci poate doar sa scriu despre lucruri banale intr-un fel personal.
Nu pot sa spun ca am scris mult. Idei ar mai fi fost multe. Poate insa ca doar astea ar fi trebuit spuse.
Nu pot spune ca am spus lucruri existentiale, esentiale, super importante. DAr pentru mine, in momentul in care le-am scris au insemnat ceva. Si uitandu-ma peste unele dintre ele, zambesc si azi.
Nu pot spune ca m=am jucat destul. Ci poate doar suficient pentru o anume perioada.
Cat sa mai ramane chef de joaca si pentru anul ce deja a inceput.

Oameni din cuvinte

Erau patru. Imbracati bine, aranjat. Tocmai primisera hainele de la curatat. Nici nu apucasera sa prinda mirosul acela de spatiu inchis, nefolosit. Nu crezusera insa ca le vor purta tocmai azi prima oara.
Ieri sunase un telefon. Ii speriase un pic. In linistea rece a diminetii de toamna se auzise taraitul lui prelung. Raspunsese Aceasta.
-Buna dimineata!
- Bine!
- Cum?
- Cand?
- Dar....
- Noi?
- De ce?
- Aha....Pentru o vreme ca aceasta.

Apoi a inchis. A ramas un timp cu receptorul in mana. In camera se mai auzea doar sunetul sec de ocupat.

Astazi erau toti cei patru bine aranjati in costumele lor negre, proaspat curatate. Pe Ovreme il strangea un pic la incheieturi. Se pare ca intrase la apa. Spera totusi sa nu-i faca nicio problema. Nu azi.
La un moment dat, cineva le-a facut un semn discret. L-au tras de mana si pe Ca si s-au dus. Ca era ca de obicei plecat cu mintea departe. Nici nu observase ca ii lipsea un nasture. Si nici nasturele nu spusese nimic. S-au apropiat, au ingenuncheat si l-au ridicat pe umeri. Era destul de greu. Probabil din cauza lucrurilor nefacute pe care le tot adunase in el, a visurilor care nu apucasera sa prinda contur, a amanarilor. Lui Pentru i-a intrat o aschie in degetul mic. Lemnul din care fusese facut nu era destul de bine tratat. Poate suferise si el o amanare.
Deodata a inceput sa ploua. De parca greutatea nu ar fi fost de ajuns. In zare, Aceasta a observat poarta mare din fier. Dupa zece minute au ajuns. Le-a deschis un batran. Poarta a scartait din toti drugii ei. Zgomotul l-a trezit chiar si pe Ca. Nu mai fusese niciodata acolo.
Batranul schiop deschidea drumul. Si in urma lui veneau cei patru cu o cutie mare pe umeri. I-a dus undeva la margine. Bine ca era si un copac mare acolo sa-i mai fereasca de ploaie. Groapa era deja sapata. L-au pus cu grija ca nu cumva sa il zdruncine prea tare. Aschia din degeul lui Pentru era inca usturatoare.
Batranul a scos de undeva o lopata. Si a inceput sa arunce pamant peste cutia de lemn. Printre zgomotele pamantului cazand pe suprafata lucioasa a lemnului, se auzeau voci:
- A fost un om bun.
- Visa atat de frumos!
- Vroia sa faca atat de multe lucruri.
- Imi povestea cum visa el sa schimbe lumea, sa-i ajute pe cei saraci, sa se joace cu copiii de la spital, sa viziteze batranii singuri. Ar fi putut face atat de multe lucruri.
- Avea un singur defect. Amana. Cineva i-a dat un ghiont mai putin prietenesc soptindu-i: "Nu e bine sa vorbesti de rau la groapa mortului."
- A fost un prieten bun. Stia mereu sa te incurajeze, spunand ca intr-o vreme ca aceea lucrurile se vor schimba. Mai ales cand avea el sa schimbe lumea. Nu azi, dar intr-o zi.
- Si prezentul? Ziua de azi?
Deodata s-a facut liniste. Batranul schiop aruncase si ultima lopata de pamant. S-au privit in ochii si se gandeau la ce vor face acum, intr-o vreme ca aceasta. La ce au amanat, aruncat, acoperit, ascuns, planificat, uitat. S-au mai privit o data. Si Aceasta a zis : Hai ! Nu stiu de unde se simtea atata hotarare in glasul lui. Dar parca ceva spunea ca nu vor mai fi amanari, nici zile de maine si poimaine. Dar de azi. Pentru a plecat primul. L-a urmat Ovreme. Si ultimul nu a fost Ca . Curios. Fusese atent tot timpul. Nici mintea lui nu mai plecase nicaieri. Aceasta a mai privit locul inca o data. Si i-a urmat. Dupa ei, a plecat si batranul. Ca un fel de semnul exclamarii. De fapt, daca te uitai atent, asta si eraul. O hotarare. Pentru o vreme ca aceasta!
S-a auzit un scartait de poarta si un lacat ce se inchide. In cimitir a ramas singura piatra funerara proaspat vopsita pe care cadeau picaturi mai de ploaie.
“Aici se odihneste Pentru o vreme ca aceea! Cel mai frumos, bun si amanator prieten. Sau poate doar nehotarat.”

Lectie de...domesticire

In seara asta, venind cu Miky pe drum, ne-am amintit amandoua de pasajul din Micul Print despre prietenie.
-Eu caut prieteni. Ce înseamna "a domestici"?
- E un lucru uitat de mult, spuse vulpea. Înseamna "a crea legaturi…"
- A crea legaturi?
- Bineînteles, spuse vulpea. Tu nu esti deocamdata pentru mine decît un baietel care se aseamana perfect cu oricare altul dintr-o suta de mii de baietei. Si eu nu am nevoie de tine. Si nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decît o vulpe ca o suta de mii altele. Dar daca tu ma domesticesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic în lume. Eu voi fi pentru tine unica pe lume (...) Viata mea e monotona. Eu vînez pui, oamenii ma vîneaza pe mine. Toti puii se aseamana si toti oamenii sunt la fel. Deci ma cam plictisesc. Dar daca tu ma domesticesti, viata mea va fi cu totul alta, luminoasa. As cunoaste un zgomot de pas care va fi diferit de celelalte. Ceilalti pasi ma fac sa intru sub pamînt. Al tau ma va chema afara, ca o muzica. Si înca ceva! Priveste, vezi acolo cîmpurile cu grîu? Eu nu manînc pîine. Grîul este inutil pentru mine. Cîmpurile de grîu nu înseamna nimic pentru mine. Si asta e trist! Dar tu ai parul blond, aurit. Atunci cînd tu ma vei fi domesticit va fi minunat. Grîul, care este auriu, îmi va aminti de tine. Si îmi va placea zgomotul vîntului prin grîu…
Vulpea tacu si îl privi îndelung pe micul print:
- Te rog… domesticeste-ma! spuse ea.
- As vrea mult, raspunse micul print, dar nu am prea mult timp. Am de gasit prieteni si multe lucruri de cunoscut.
- Nu cunosti decît lucrurile pe care le domesticesti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Ei cumpara de la negustori lucruri facute de-a gata. Dar cum nu exista negustori care sa vînda prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei un prieten, domesticeste-ma.
- Ce trebuie facut? spuse micul print.
- Trebuie sa fii foarte rabdator, raspunse vulpea. Te vei aseza mai întîi ceva mai departe de mine, cam asa, în iarba. Te voi privi cu coada ochiului si tu nu vei zice nimic. Vorbirea e izvor de neîntelegeri. Dar în fiecare zi te vei putea aseza ceva mai aproape...
- A doua zi micul print reveni.

- Ar fi fost mai bine sa fi revenit la aceeasi ora, spuse vulpea. Daca vii, de exemplu, la ora patru dupa-amiaza, voi începe sa fiu fericita de la ora trei chiar. Cu cît timpul va trece, cu atît voi fi mai fericita. La ora patru voi fi agitata si nelinistita; voi descoperi fericirea! Dar daca vii fara nici o socoteala, nu voi sti la ce ora sa îmi pregatesc inima… trebuie ritualuri. (...)

Astfel, micul print o domestici pe vulpe. "
Pasajul mai continua. Doar ca de data asta m-am oprit doar aici. Poate din dorul de prietenii de alta data care intr-un fel sau altul s-au estompat. Poate din dorinta de a fi...domesticita. Nu e chiar cel mai dragut termen dar in lumina lui Exupery se vede altfel. Oare se mai intampla lucruri de genul asta azi?