Oraselul copiilor

Azi am descoperit ca nu trebuie sa ai mereu codite impletite si ciorapi colorati ca sa te simti copil ( Sunt suficienti si tenesii colorati :)) Uneori e de ajuns sa stai in mijlocul lor, sa te uiti fix in ochii lor, incercand sa le retii toate numele si sa te bucuri de zambetul de pe chipul lor cand le iese un nod. Si niciodata pana azi, desi imi plac tare mult, nu m-am gandit ca nodurile pot fi si frumoase. Si poate ca nici nu m-as fi gandit daca unii copii nu ar fi soptit unul catre altul, cand le iesea nodul: "Ce frumos!"
Azi am fost omul cu nodurile, sau domnisoara exploratoare, sau tanti (bine ca nu mi-a spus totusi nimeni doamna), sau responsabilul de la postul Clubul exploratorilor de la Oraselul Copiilor din Giurgiu. Si vreme de 5 ore si jumatate am spus de aproape 200 de ori poezia cu dreapta peste stanga si stanga peste dreapta si rasucim. Sau pe cea cu bucla si cu sfoara de deasupra care o inconjoara pe cea care atarna si uite asa se face nodul opt. Uneori, pentru cei care mai reveneau pentru ca le-a placut si mai vroiau sa-i mai invat un nod nou, o mai spuneam si pe cea cu Bugs Bunny si cu vanatorul.
Azi am descoperit ca exploratorul este cel care exploreaza, sau gaseste oase de dinozauri, sau descopera planete sau...ruine, sau ocroteste natura, sau are grija de copaci (cam asta au fost raspunsurile copiilor la intrebarea ce este un explorator) As fi curioasa cati vor povesti dupa ce au trecut pe la mine, ca exploratorul trebuie sa stie sa se descurce si in situatii dificile si sa faca nodurile care trebuie.
Azi am invatat sa spun un nu bland si ferm atunci cand unii copii ma mai rugau sa le mai pun a doua stampila (si asta chiar a fost ceva.....cine ma stie cunoaste). Si unii dintre ei chiar erau insistenti.
Azi copilul din mine s-a simtit foarte bine. Si s-ar bucura sa se mai simta si in alte ocazii asa.

Amintiri cu iz frantuzesc. Sau filosofic?

La un moment dat, in clasa a -9-a m-am asezat langa Anca. Si in spatele ei. Si probabil ca as mai fi stat acolo si azi daca anii de liceu nu ar fi fost decat patru.
Mai am inca in minte prima ora de limba franceza, primul verb pe care l-am gresit dar nu mai imi aduc aminte cum am inceput sa stam de vorba sau sa ne imprietenim. Sau poate ca nu am inceput nimic, ci pur si simplu doar am continuat.
Am continuat sa radem in barba, numarand de cate ori proful de fizica spunea intr-o ora extraordinar, sa cautam motive sa intram in Cabinet ca sa vedem in ce toane e diriga, sa invatam pentru prima ascultare la Soviany, sa ne revoltam impotriva uniformei cu care nu ne impacam de fel, sa ne ascundem de profa de chimie cand oricum ea intrase deja la clasa, sa ne plimbam cand deja erau mult prea multe ore intr-o zi,sa ne cumparam tot bulevardul Unirii si sa plecam impreuna toate trei spre casa, sa ne sincronizam iesirile de la ore cu cele ale profului de filosofie, sa cautam la Targul de Carte un anumit volum de poezie.
Si am inceput sa visam, povestim, citim si crestem impreuna.
Multumesc pentru toate lucrurile frumoase pe care intr-un fel sau altul le-am descoperit langa tine. Pentru prietenia de care m-am bucurat toti cei patru ani, pentru faptul ca de fiecare data ai fost tu. Si asta mi-a placut cel mai mult!!!
La multi ani Alex (mereu mi-a fost mai usor asa decat Alexandra)!
Fiecare zi sa-ti fie plina de culoare. Asemeni culorilor pe care le-ai adus in zilele mele de liceu. Fiecare zi sa isi primeasca accentul potrivit. Asa cum erau accentele pe care le mai indreptai uneori prin textele mele. Toate lucrurile sa ti se aseze bine. La fel ca argumentele intr-un eseu. Si la toate acestea sa se adauge tot pentru fiecare zi cate un strop de binecuvantare.

Franturi

Viata fiecãrui om e compusã din fãrâme. Fãrâme de zile, de vise si fãrâme de tine. Constat cu uimire cã sunt lucruri atât de mãrunte care mã trimit cu gândul departe încât nu-mi dau seama când s-au întâmplat toate. Când ai ajuns fãrâmã din gândul meu pe care o port mereu cu mine? Când ai ajuns cuvânt din cuvintele pe care le spun, pas din pasii pe care-i fac, aer din aerul pe care-l respir, colt din colþul meu de lume? Unde eram când s-au întâmplat toate? Uneori cred cã era mai bine sã fi fost pe fazã si sã nu fi lãsat totul sã se întâmple pentru cã nu m-a învãtat nimeni ce sa fac cu fãrâmele dupã ce întregul s-a rupt. Poate cã ar trebui sã le pãstrez bine, sã le pun undeva deoparte si sã le scot din când în când asta ca sã nu uit cã a existat o datã, undeva, un întreg. Sau poate din contrã pentru a nu mã mai gândi la un întreg ar trebui sã le scot la vânzare pentru a scãpa de ele definitv. Nu cred cã mai sunt amatoare de lucruri ce poartã eticheta „cum ar fi fost dacã ar fi fost”. Vând fãrâme din mine. Fãrâme care nici mãcar nu sunt ale mele ci sunt pline de tine. Cine ar cumpãra cuvinte, ploi, cãrãri ? Fiecare are cuvântul, ploaia si drumul lui. Deci ce fac cu fãrâmele? Va trebui sã le port cu mine. Sã le fac un cufãr, sã le închid bine si sã nu le las sã iasã decât o datã pe an. Sau nici mãcar atunci. Dar fãrã fãrâmele lui, fãrã frânturi din el, sufletul meu va avea fisuri, va fi un suflet ciuntit. Deci nici dacã le ferec nu va fi bine. Sunt totusi fãrâme din mine. Ar mai fi o solutie. Sã îti dau înapoi fãrâmele pe care mi le-ai lãsat, pe care le-ai lãsat în mine. Sã le dau? Cum adicã sã ti le dau înapoi? Ele sunt deja parte din mine iar a le da ar fi echivalent cu a rupe din mine. Si nu vreau sã dau. Pe mine vreau sã mã pãstrez. Vreau doar sã dau ceea ce doare, cenusa rãmasã dupã ce s-a stins focul si golul lãsat de ceea ce se rupe. Deci nu pot nici sã ti le dau pentru cã nu mã pot da pe mine. Deci sunt condamnatã sã le pãstrez. Esti o fãrâmã din fãrâma care se numeste mine.
P.S. de demult