Si muntii au frumusetea lor

Unii oameni seamana cu niste munti. Cu vai adanci, stanci colturoase in care iti tai uneori degetele, flori de colt la care se pare ca nu poti ajunge niciodata si varfuri deseori ascunse in nori.
Alti oameni seamana cu dealurile. Dealuri cu iarba de un verde crud, flori de toate culorile, fluturi si copii care alearga in hohote.
Mai sunt si oamenii care seamana cu marea. Marea aceea care isi schimba culoarea in functie de lumina cerului, care pastreaza caldura in apele ei si in ceasurile reci ale noptii. Marea care spala picioarele celor care se joaca printre scoici si sterge iute inimile stangace schitate pe nisip.
Exista oameni care prefera muntii si isi gasesc bucuria in a atinge varful acela inalt, mereu ascuns in nori. In a avea bataturi in palme de la stanci si cotul julit. In a se trezi in zori pentru a admira cum se trezeste soarele dintre colturi sau a simti vantul crestei taindu-i coltul de fata neacoperit.
Exista oameni care prefera dealul plin de toate aromele si florile. Care prefera firele de iarba care gadila talpile si fluturele speriat care uneori se aseaza pe degete. Doar pentru a zbura in secunda doi. Si mai sunt si unii care iubesc marea cu toate valurile, scoicile si pestii ei colorati. Si ierburile care uneori ti se incurca printre picioare cand te aventurezi in adanc.
Ieri am inteles ca ai ales marea. Si asta a facut sa se pravaleasca niste pietre si sa imi ascund fata in spatele norului acela care ploua de trei zile. Si pentru cateva zile am fost invidioasa pe albastrul ei de metal uneori, pe cioburile ei de scoici pe care le pastrezi pe etajera ta. Si poate de aceea a mai plouat inca vreo trei zile.
Asta pana am inteles ca alegerea ta nu schimba nici muntele nici marea caci marea si muntele au ambele culorile, adancurile si frumusetea lor, mai mult sau mai putin ascunsa in spatele norilor.
Si cand am inteles, norul s-a ridicat pentru o vreme. Si varful s-a putut vedea in toata splendoarea lui, cu colturile lui de calcar. Si pe colturile din dreapta, batute de vant, erau doua flori de colt.

Urare de fericire

Sa iti fie anul fericit. Fericit ca atunci cand pleci de acasa fara umbrela si ploaia a stat pana ai ajuns in statie. Sau inveti sa razi si sa te bucuri asemenea copilului care sare in toate baltile pe care le gaseste, incaltat in cizmele lui de cauciuc cu buline.Poate ar trebui sa pui si tu unele pe lista ta de cumparaturi.

Zile de Camporee

Sunt evenimente de care te apropii uneori cu teama. Teama ca ai uitat documentele cele mai importante pe biroul de la lucru, teama ca norii iti vor da de furcă în fiecare zi, teama ca s-ar putea ca lucrurile sa nu iti iasa asa bine si asezat cum erau pe hartie, teama ca inima ta s-ar putea sa nu fie chiar atat de supusa.
Duminica seara am plecat cu limba de un cot spre gara (ca de obicei) incercand sa imi fac in minte lista cu lucruri pe care ar fi trebuit sa le iau si cautand solutii pentru ca in vreun fel sau altul ele sa ajunga la mine. Si normal ca doar dupa ce ai urcat in tren si el a pornit iti aduci aminte ce ai uitat.
Dar razi din toata inima pentru ca exploratorii din jurul tau iti aduc aminte ca asta face parte din tine si ca veti gasi impreuna o solutie.
Luni dimineata mi-am instalat cortul printre raze de soare cat se poate de arzatoare si mi-am adus aminte o data in plus ce buna e o supa la plic facuta la lumina lanternei sau cum arata muntii cand cerul e senin. Si ca a merge in sandale (fie ele si de munte) printr-o padure vizitata in trecut de ceva ploi nu este cea mai buna solutie. Si ca drumul cel mai bun si scurt spre tacere si somn poate fi chiar...joaca.

Marti mi-am readus aminte cum e treaba cu ploaia in tabara. Mai ales cand iti intra apa pe sub cort. Cum e sa iti instalezi un traseu de orientare printre picaturile de ploaie. Si ca unii oameni raman la fel (si asta poate fi si de bine).
Marti am descoperit ce este aceea o preducea sau o breducea si ca in echipa mea am cei mai creativi oameni care au mereu solutii inovatoare pentru orice. Si ca am o grupa de exploratori care au crescut si care stiu sa se descurce in multe situatii. Plus ca fac cel mai bun piureu la plic.
Marti a fost ziua in care am descoperit cum e sa iti incepi dimineata alergand prin padure. Si cat de bine merg toate lucrurile dupa o jumatate de ora tu cu tine, cu adidasii si cu aerul ala curat care iti umple toate alveolele.
Miercuri a fost ziua in care mi-am readus aminte cum e sa te rogi pentru ca ploaia sa stea. Sa isi oprească picatturile si sa te lase sa iti vezi de drum si de activitati. Si am redescoperit ca rugaciunile de oprire a ploii sunt cele la care primesc de fiecare data raspuns.
Miercuri a fost ziua in care mi-am readus aminte cum e sa stai drept, cat poti tu de drept, pentru ca toate miscarile de mars si parada sa iti iasa cum trebuie. Ca ploaia poate incepe si sta exact cand ai nevoie. Si ca uneori (dar doar uneori) doua ore de somn pot fi de ajuns.

Joi a fost ziua care a inceput devreme. Cat de devreme ai nevoie pentru a pune la locul lor toate posturile din traseul de orientare. A fost ziua in care am raspuns la telefon sub numele de Iosif (si cat de fain este cand exploratorii intra in jocul tau), in care am redescoperit cat de bine este sa ai o echipa pe care sa poti conta (multumesc Vlad, Matei si Liviu) si ca daca un proiect nu are foarte multi participanti nu inseamna ca nu are succes.
A fost ziua in care am invatat ca exista proiecte in fata carora si ploaia se da inapoi si exploratori care se gandesc la tine si iti fac insigne chiar daca tu nu reusesti sa ajungi la niciun atelier.
Vineri a fost Urban Life, cu alergatura multa, emotii de simteai ca nu mai au loc in inima, zambete largi stand de vorba cu Bancomatul roz sau uitandu-te la copiii care stateau la coada la activitati, exercitii de DJ, stalpi care nu vroiau sa stea la locul lor si minute care uneori iti pareau o vesnicie.
Zi in care am redescoperit cat de bine e sa ai exploratori care iti tin loc langa ei la masa, care se mobilizeaza si merg la activitati, care au grija unii de altii cand loveste insolatia.
Vineri am redescoperit ca uneori sau de multe ori sunt om. De multe ori obosesc, am limite (pe care nu le accept mereu), cad insa ce fain e sa stii ca sunt acolo oameni care te ajuta sa mergi mai departe. Si mesaje dintr-o alta tabara din alt colt de lume.
Sambata a fost sambata. Si soare. Si ploaie (tipar de Camporee Nationala). Si concurs cu Floarea-Soarelui castigatoare. Si sedinta foto traditionala. Si zambete multe, mini-catarg si evaluari la ceas de noapte. Si somn bun fara gandul ca maine iar va trebui sa te trezesti cu noaptea in cap pentru ca mai ai ceva de facut.

Duminica (cealalta duminica) a fost o zi de strans bagaje fara sfarsit, o zi cu partide nesfarsite de Ligretto si sentimentul ciudat ca ii vezi pe toti cum pleaca acasa si tu ramai pentru ca trenul tau pleaca ultimul. O zi cu cantat imnul explo in gara din Vatra Dornei pentru a inchide oficial Camporeea si cu oameni pe care ti-ar fi placut sa ii descoperi mai demult.
O zi si cu ploaie, si cu soare si cu lucruri care culmea nu mai vor sa stea in bagaj cum au stat la dus. O zi in care nu stiu cum dar am ajuns acasa doar cu o sandala prinsa de rucsac in loc de doua. Dar cu o saptamana completa de tabara. Si fara niciun plic de supa instant in plus.