Dor de joaca

Mi se făcuse dor să scriu aşa cum mi se face uneori dor să muşc dintr-un măr verde şi acru sau dintr-un porumb bine fiert căruia nu ai vrea să i se termine boabele niciodată. Dor să scriu despre fluturi, despre tabere si copii, despre jocuri. Nu joaca cu cioburi şi bucăţi de inimă care nu se potrivesc la locul lor, nici joaca de-a cuvintele care nu mai vin ci joaca de-a vacanţa. De-a urcatul pe munte şi stat la soare până îţi ard genunchii, de-a spartul de pietre pentru a desprinde foiţele de mică prin care să vezi lumea mai...strălucitoare, de-a d-soara Cristina şi de-a cât de sus poţi să-ţi înalţi privirea ca să atingi vârful muntelui. Joaca de-a alergatul prin ploaie de la un cort la altul sau de-a aştepta cu nerăbdare (sau poate ar trebui să învăţ să aştept cu răbdare) ca norii să plece, de-a legat lemne cu sfori pentru a realiza un avizier (primul meu avizier), de-a căuta rime şi a le repeta permanent să nu se piardă printre bucăţile de jăratic de la focul de tabără.Joaca de a încerca să pari om mare în faţa a 100 de copii. Joaca de-a privitul prin telescop după luna, fie ea si rotundă (inca mai caut pe cineva care să-mi dea o lună pătrată).
Acum că mi-am mai potolit jocul de scris şi joacă, mă mai duc să fac şi altceva.

Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară...

Zilele trecute mi-a căzut în mână Lorelei cu coperţile ei cartonate, roşii, puţin roase pe la colţuri şi paginile îngălbenite de vreme. Trecându-mi ochii şi degetele peste paginile ei, mi-am adus aminte de un copil intins pe covorul ţepos din sufragerie, intr-o zi caldă de vară, citind şi descoperind imaginile pline de corcoduşi, tei şi nisip ale lui Teodoreanu in vreme ce comentatorul sportiv prezenta finala de la Roland Garros. Nu puteam citi Lorelei fără să prind cu o ureche scoruri şi nume de jucători pe care îi imitam când jucam badminton in spatele blocului cu fetele. Parcă fluturaşul zbura mai tare dacă îţi ziceai Agassi. :)
Lorelei are pentru mine gust de plimbare prin Târgul de carte a copilului care se rătăceşte printre stand-uri descoperind numele sonore de autori ca pe nişte prieteni vechi şi zgură portocalie, gust de vremuri atât de îndepărtate încât uneori parcă am uitat că au existat.
Lorelei nu mi-e atât poveste cât imagine. Imaginea gării cu cireşe, a mării fără sfârşit, a salonului alb, a ferestrelor, strugurilor roşii şi a creioanelor ascuţite. Poate de aceea în mintea mea, toate poveştile se scriu în imagini.
Lorelei e un fel de refren care îmi răsună uneori în minte, fiecare frază în funcţie de vremea ei. Şi parcă banda s-a blocat în ultima vreme pe..."Şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear..."

Rabdare de fluture

Imi place sa ma uit la fluturi. Uneori as sta ore in sir sa le admir zborul si culorile. Zilele trecute mi-am dat seama ca frumusetea zborului unui fluture sta ascunsa in timp. Atunci cand se lupta sa iasa din crisalida lui, fluturele nu trebuie grabit sau ajutat in niciun fel. Are nevoie de timp suficient sa isi intinda aripile astfel incat sangele lui de fluture sa ajunga pana la capatul venelor lui. Aripile trebuie sa fie bine intinse si suficient de puternice pentru primul lui zbor. Daca incerci sa il ajuti, sa il scapi din stransoarea lui, daca vrei sa ii vezi mai repede zborul frumos risti sa nu il mai vezi niciodată. Un fluture care este ajutat să iasă din pupă nu mai poate să zboare.
Mi s-a intamplat uneori să grăbesc unele lucruri din dorinţa de a le vedea întâmplându-se. Mi s-a întâmplat să spun unele cuvinte prea devreme sau poate să le folosesc prea mult, uitând că mai trebuie să şi tac şi să aştept. Si cine stie cator fluturi nu le-am stricat astfel zborul si culorile. Câtor visuri nu le-am frânt aripile.
Învăţ să tac şi să aştept. Invăţ să las fluturii să zboare la vremea lor ca să mă pot bucura deplin de culorile şi de zborul lor. Învăţ să îmi las visurile la copt pentru vreme potrivită şi îmi dau seama că e tare greu să ai răbdare de....fluture.