Lectie pe perete

Uneori, nu poti vedea cum arata lucrurile mai departe, pana nu faci pasul urmator. Pana nu tragi aer adanc in piept si nu ai curajul de a pune piciorul pe priza urmatoare..uneori aflata intr-un punct in care nu crezi ca vei putea ajunge niciodata. Si cand ai pus piciorul, descoperi ca mai sus se afla si priza de care degetele tale aveau nevoie. Si tot asa. La fel probabil ca stau lucrurile si in viata. Nu poti vedea mai departe pana nu faci pasul urmator. Si cand l-ai facut...persepctiva se schimba.
Asta este una dintre lectiile pe care le-am invatat astazi cand am ajuns la prima intalnire a celor de la clubul de escalada. Si este lectia care probabil m-a izbit cel mai tare asta dupa ce...ma chinuisem de vreo 2 ori sa urc un perete...renuntand la jumatate pentru ca...nu mai puteam...Nu mai vedeam mai departe de ce m-as putea agata si nu aveam nici incredere in cuvintele indrumatorului de jos. Daca simtea piciorul meu si ne vedea ochiul meu, nu puteam sa urc mai sus.
Au mai fost si altele...lectii despre incredere, despre ce inseamna sa il ai pe celalalt in...coarda ta..., despre perseverenta, despre asumarea riscului, despre solutii neconventionale, despre strigatul de bucurie cand ai ajuns in varf, la a 3-a incercare. Dar despre ele....cu o alta ocazie.

...

Am crescut practic impreuna, de la o vreme incoa. L-a adus mama intr-o seara acasa cand venea de la servici, in haina ei. Si cand a deschis-o..a sarit speriata o mogaldeata cu coada lunga. S-a ascuns o vreme, pana s-a obisnuit cu noi. Mi-l aduc aminte de parca ar fi fost ieri cum rodea punga cu hrana uscata sub fotoliul scorojit din hol. O luase de pe raft si acum se hranea tacticos din ea. Mi-l mai aduc aminte dandu-mi desteptarea in fiecare dimineata la 6:30, pe vremea cand inca mai aveam scoala in spatele blocului. La fix 6:30 se dadea jos din pat, de pe burta mea mai exact, unde obisnuia dansul sa doarma si incepea sa miorlaie la usa. Era un semn ca e vremea sa ma trezesc.
Mai tarziu s-a mutat de pe burta mea...pe perna. Si nu ii placea sa se culce pana nu era patul facut. Ne striga pe mine si pe sormea de pe unde eram sa mergem sa ne culcam si sa facem patul. Si am crescut practic cu el pe perna, cu el dormind in sifonier, cu el iesind din debara, cu el luandu-mi apararea cand ma certa cineva, cu el asteptand sa-l mangai si sa ma joc cu el. Si parca niciodata nu ne-am jucat de ajuns.
Dupa un timp s-a mutat de pe perna la picioare si a inceput sa ii placa istoria literaturii si literatura de la 1848. Am invatat impreauna pentru licenta. El dormind pe cursurile mele si eu tragandu-le de sub el cand ajungeam la o pagina noua. Cand s-a mutat la picioare a devenit depozitarul visurilor mele. Si i-am cerut dovleacul Cenusaresei, promitandu-i locul de vizitiu, i-am cerut bilete la concertele la care nu aveam bani sa ajung (ultima data i-am zis sa ma duca la Ivo Pogorelich :) ), i-am cerut carti sau luna de pe cer. Si de fiecare data dadea din coada si mai ma privea din cand in cand. Dadea din coada in ritm de Beethoven fiind cel mai meloman din cati motani am vazut.
In seara asta, pentru prima data dupa 13 ani o sa dorm fara Toti la picioare, fara sa-l mangai dupa urechi si fara sa-i cer dovleci si bilete. In seara asta Toti a murit. Si nici nu i-am luat papion.

Lectie de omida

Saptamana asta cineva m-a intrebat daca ma simt bine in pielea mea. Si mi-a venit in minte imaginea omizii careia nu ii mai ajunge pielea pe masura ce creste si se intinde. Ii trebuie una noua.
Sunt zile in care nu ma simt bine in pielea mea. Imi trebuie una noua pentru a gandurile sa se poata intinde mai bine si mai luminos. Imi trebuie una noua pentru ca zmeele sa se itinda mai bine si visurile mele o data cu ele.
Omiziile in functie de specie isi schimba pielea de vreo 7-8 ori. Si asta pentru ca pielea lor nu este elastica si nu se intinde o data cu ele. Faptul ca nu isi mai incap in piele si e nevoie mereu si mereu de una noua e o dovada ca au mai crescut.
Cred ca incep sa imi placa omizile din perspectiva asta. De obicei ma tem de momentele in care nu ma simt bine in pielea mea. Ma simt stinghera si terna. Ca omida ascunsa intre frunze, cand se camufleaza. Si totusi...daca ar fi sa ma iau dupa ea, cand trec prin astfel de momente, inseamna ca...undeva...inelele mele au mai crescut. Sau cresc. Sau sunt mai multe. Poate mai multe visuri, mai multe planuri, mai multe dorinte, mai multe asteptari si chemari care trebuie sa isi faca loc. Poate e timpul pentru o piele noua.