Gaseste-l, adu-l!

Materiale: nimic
Plasarea in terenul de joaca: 4 grupuri care ocupa fiecare colt al salii, stand in semicercuri.

Desfasurarea jocului: Liderul striga un obiect pe care grupurile trebuie sa il aduca (De exemplu: cineva care poarta rosu, o soseta, un pantof, un fir de iarba, persoana cea mai mica din echipa, doi pantofi legati impreuna, o foaie de hartie, frunza unui copac, un baiat de 10 ani, o moneda, un lider etc)

Prima persoana care ajunge la lider cu obiectul cerut castiga 1 punct pentru echipa lui. Apoi se striga urmatorul obiect si asa mai departe. Obiectele nu se numara daca sunt purtate de curier!

Castigatorul este...echipa cu cel mai mare punctaj.

Invatatura jocului: Uneori in viata trebuie sa muncesti repede si in echipa

P.S. Nu uita sa stai de vorba cu ei dupa incheierea jocului pentru a vedea care sunt lectile pe care le-au invatat. S-ar putea sa descoperi si altele in afara de cea de mai dus. Ai grija la eventualele suparari ale celor care vor pierde. Poti sa inchei jocul cand diferenta dintre grupe este cat se poate de mica sau chiar la egalitate.

(Joc preluat din "Jocuri pentru toti", editura One Way Romania, 2008)

Farfuria cu mucenici

Pentru mine, mucenicii pe care ii face mama in fiecare an au gust de copilarie si de primavara. Imi mai aduc aminte si acum de diminetile in care ma trezeam cu noaptea in cap (dar tot dupa mama...evident) si intram pas pas in bucatarie, cu ochii lipiti de somn, sperand ca prin minune mucenici sunt deja fierti si o sa pot sa imi umplu o farfurie cu varf si indesat peste care o sa presar apoi nuca si scortisoara si o sa mananc pe saturate. De cele mai multe ori nu erau cu totul fierti si trebuia sa imi fac de lucru, sa fac ghiozdanul, sa mai fac una alta..sperand ca totusi vor fi gata inainte sa plec la scoala si o sa apuc sa mananc o portie. La scoala subiectele erau normal..tot mucenicesti. Daca ai mancat, cate porti, ce le-ai pus in plus (sunt curioasa daca azi mai au copiii la scoala discutii atat de....interesante)? Imi aduc aminte de o colega chiar care a venit o data cu borcanul de mucenici la scoala, sperand sa ii manance in pauza mare. Si cum era si normal...2-3 zile mancam doar mucenici dimineata la pranz si seara...pentru ca mama draguta ceda insistentelor noastre (cu tata in frunte) si mai facea un rand chiar daca trecuse sarbatoarea. Asa...de dragul nostru. Mucenici insa in alta luna a anului nu am reusit sa o convingem sa faca niciodata.
Astazi, nu m-am mai trezit dimineata sa mananc mucenici. Nici nu imi amintesc sa fii fost pusi la fiert de cu zori, ca pe vremuri. Dar seara, cand mi-am pus portia mult asteptata, mi-am adus aminte de copilarie si de vremuri de demult...cand nu aveai alte intrebari decat: Or mai avea mult de fiert?

Postare pentru pian si orchestra

Imi place sa ascult muzica. Sau poate mai bine spus imi place felul in care sunetele adunate construiesc in mintea mea imagini. Chiar daca lucrul asta nu mi s-a mai intamplat de ceva vreme (Vremea cand m-am gandit cum ar fi daca m-as face critic muzical). Poate si pentru ca de cele mai multe ori muzica e doar fundalul pentru alte lucruri si activitati, ocupatoare de spatiu si nu neaparat imaginea in sine. Imaginea colorata sau alb-netru, prafuita sau nou-nouta, incetosata sau plina de soare.
De curand insa am descoperit sau mai bine zis cineva m-a ajutat sa descopar (multumesc Stefan)un concert care probabil a trecut pe langa urechile mele de mai multe ori. Insa niciodata nu a trezit in mintea mea atat de multe imagini.
Imaginea unei povesti dintre un pian si o orchestra. In care pianul sta si asculta intreaga vorbarie a orhcestrei intervenind in momentele esentiale. Uneori chiar sfios In rest tacand si bucurandu-se de iuresul ei. O poveste in care pianul ca un cavaler cedeaza locul printesei orchestra, intervenind pentru a-i pune in valoare nuantele.
O poveste despre un copac in prag de primavara. Un copac caruia ii apar pe neobservate primii muguri. Pentru ca apoi sa izbucneasca in toata frumusetea lui. Ramanand insa la fel de tacut si asteptand sa fie observat. Pe langa cati copaci atat de frumosi nu trecem in fiecare zi fara sa bagam de seama nuantele si culorile lor?
O poveste despre un Beethoven care scrie un Imperial parca pentru a dovedi ca lucrurile cu adevarat marete se ascund in nuantele subtile de pian.