Cer. Uneori poate ca nu stiu ce sa cer sau cum sa cer. Cer firimituri din teama ca nu voi primi intregul. Cer cioburi colorate in loc de curcubeu. Cer jucarii de plastic in locul papusii de portelan. Poate ca nu stiu cum. Prinsa in capcana temerii de a nu bate la cap sau obisnuita cu a lua lucrurile asa cum sunt, uneori uit sa cer. Si astfel ajung sa traiesc cu ceea ce gasesc, gandindu-ma ca poate asa trebuie sa fie.
Caut. Sunt zile in care ma caut pe mine. Asa cum sunt zilele de inceput de toamna. Undeva pe sub frunzele colorate. Sau printre amintirile de demult. Si ma vad bine acolo. Cand ridic privirea insa....nu ma mai gasesc. Ma caut incercand sa nu fiu nici ca altii si totusi uitandu-ma uneori cu ochii mari ai copilului in fata vitrinei cu bomboane la ceea ce sunt altii. De parca mereu varianta lor este mai buna ca a mea. Cand obosesc de cautat mine, mai trec si la alte capitole. Caut ani de vacanta, bilete la Enescu si alte lucruri de genul asta....fantastic.
Bat. Stau in fata unor usi uneori si nu am curajul sa bat. Imi strang pumnul suficient de bine, numar pana la 3,5, 10, respir adanc, ridic pumnul doar pentru a-l lasa jos. Bat la si 5. Sau la urmatorul sfert. Bat in gand, vorbesc in gand, dar nu am curajul de a trece dincolo de usa gandului...la fapte. Sau poate ca atunci cand bat, bat prea incet. Nici chiar eu nu ma aud.
Si totusi El a spus ca daca voi cere voi primi, daca voi cauta, voi gasi si daca voi bate mi se va deschide. Ma voi gasi pe mine, intrand bucuroasa pe usa larg deschisa spre locul unde sunt cele mai frumoase papusi de portelan, intregi.
25 sept. 2009
22 sept. 2009
...de toamna
La inceputul asta de toamna mi se pare ca toate zilele seamana una cu cealalta. Acelasi program (poate cu mici intarzieri date de blocajul in trafic), aceeasi to do list (cu mici variatii uneori), acelasi ceas care arata mereu aceleasi ore (mai mereu in intarziere), acelasi copil care se trezeste sa caute un adult pe undeva. Poate si pentru ca nu s-au colorat inca suficient de mult frunzele cat sa acopere orice nuanta de asfaltiu.
Inceputul asta de toamna are ceva din copilul plictisit care sta pe jos in mijlocul holului, mustacind si dand din umeri a plictiseala in speranta ca cineva o sa observe si o sa vina sa se joace cu el. Sau o sa scoata de undeva o jucarie noua, o poveste noua, o ceva nou. Ca atunci cand te intreaba cineva ce vrei si nu stii prea exact ce vrei dar stii sigur ca ai vrea ceva. Poate macar o mana de frunze colorate care sa iti fosneasca printre degete.
Inceputul asta de toamna are in el un strop de resemnare (innecacioasa ca ceata de noiembrie), combinat cu un dor de cocori (care totusi nu apar in lista mea de pasari de gutuie tinuta intre degete pana ii trece tot puful si o plimbare printr-o padure de toamna.
Are cineva pe undeva niste frunze?
Inceputul asta de toamna are ceva din copilul plictisit care sta pe jos in mijlocul holului, mustacind si dand din umeri a plictiseala in speranta ca cineva o sa observe si o sa vina sa se joace cu el. Sau o sa scoata de undeva o jucarie noua, o poveste noua, o ceva nou. Ca atunci cand te intreaba cineva ce vrei si nu stii prea exact ce vrei dar stii sigur ca ai vrea ceva. Poate macar o mana de frunze colorate care sa iti fosneasca printre degete.
Inceputul asta de toamna are in el un strop de resemnare (innecacioasa ca ceata de noiembrie), combinat cu un dor de cocori (care totusi nu apar in lista mea de pasari de gutuie tinuta intre degete pana ii trece tot puful si o plimbare printr-o padure de toamna.
Are cineva pe undeva niste frunze?
18 sept. 2009
Cercul
Uneori cred ca mi-ar placea sa traiesc intr-un cerc. Unul suficient de mare, sa nu ma plictisesc dandu-i ocolul. Si in plus cercul nu are capat. Nu as putea spune niciodata ca am ajuns la capatul lui. Sau capatul daruirii, rabdarii, asteptarii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)