Imi plac castanele. Nu doar sa le mananc bine rumenite la cuptor ci si sa le privesc. Sa le intorc pe toate fetele si sa observ cum aluneca lumina pe coaja lor maronie. Saptamana asta, uitandu-ma la ele si invartindu-le printre degete m-am gandit la invelisul lor tepos. Verde si ascutit. Chiar am luat o coaja in mana. Nu foarte tepoasa. Am inceput sa ma gandesc de ce au castanele tepi. Si la oamenii teposi pe care-i cunosc. Si la faptul ca uneori s-ar puta sa fiu tepoasa chiar eu. Tepi ca de altfel intregul invelis au rolul de a proteja castana. Si la vremea potrivita, atunci cand castana este coapta, invelisul se desprinde usor.
Exista oameni cu tepi asemenea unor castane. Oameni care nu zambesc, care nu spun nimnic, care nu ofera nimic, tocmai pentru a se apara. Si parca gandindu-ma la castane, mi-este mai usor sa ii inteleg. Doar un pic mai usor. Ce imi place insa cel mai mult este ca la vremea potrivita, cand castanele se coc, invelisul (cu tot cu tepi) se desprinde usor.
M-am gandit ca uneori mi-as dori sa am si eu tepii mei. Ca sa nu ma mai atinga cuvinte care vin sau nu, gesturi, atitudini. Ca sa nu mai ajunga asteptari neimplinite pana la coaja mea maronie, stralucitoare. Si apoi...la vremea potrivita...as putea lasa tepii sa cada.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu